Niciodată n-o să dau sfaturi, mai ales în materia lucrurilor care contează pentru noi cu adevărat.
Pentru că am fost întrebat de ce cred oamenii în Dumnezeu, şi pentru că ştiam că răspunsul meu i-ar fi putut influenţa viaţa cu adevărat celui din faţa mea, am preferat să mă derobez rapid, înşirându-i nenumăratele dezavantaje pe care le are necredinţa, şi imensele avantaje psihologice cuprinse în faptul de a crede. Nu ştiu dacă am convins. După privire, s-ar zice că era ceva suspect în vorbele mele. Cu câteva pretexte bine ticluite, am luat-o din loc.
Cred că sunt, dintre necredincioşi, cel mai slab inamic al credinţei. Niciodată nu m-aş apuca să fac prozeliţi pentru cauza sărmană, cât de fadă, a agnosticismului. Îmi dau prea bine seama că, în momentul în care aş convinge pe cineva, n-aş avea absolut nimic să-i ofer în schimb. A lămuri pe altul că nu merită să creadă e ca şi cum ai urî viaţa şi totodată ai face copii. E necesară o minimă coerenţă şi în materia asta. Dacă zeul nu există şi credinţa e o imensă iluzie, tot atât de adevărat e că în schimbul ei n-o să te procopseşti cu nimic. De ce să tragi şi pe altul în beznă? Oamenii nu vor adevăruri – cu care pe bună dreptate n-au ce face. Pe de altă parte, ale tale sunt şubrede, provizorii. Când eşti privit în ochi, cu o oarecare disperare ultimativă, şi ţi se cere în viaţa asta un răspuns, fii cinstit, cruţă-l, caută cel mai bun prilej de a o lua la fugă.
Pentru că am fost întrebat de ce cred oamenii în Dumnezeu, şi pentru că ştiam că răspunsul meu i-ar fi putut influenţa viaţa cu adevărat celui din faţa mea, am preferat să mă derobez rapid, înşirându-i nenumăratele dezavantaje pe care le are necredinţa, şi imensele avantaje psihologice cuprinse în faptul de a crede. Nu ştiu dacă am convins. După privire, s-ar zice că era ceva suspect în vorbele mele. Cu câteva pretexte bine ticluite, am luat-o din loc.
Cred că sunt, dintre necredincioşi, cel mai slab inamic al credinţei. Niciodată nu m-aş apuca să fac prozeliţi pentru cauza sărmană, cât de fadă, a agnosticismului. Îmi dau prea bine seama că, în momentul în care aş convinge pe cineva, n-aş avea absolut nimic să-i ofer în schimb. A lămuri pe altul că nu merită să creadă e ca şi cum ai urî viaţa şi totodată ai face copii. E necesară o minimă coerenţă şi în materia asta. Dacă zeul nu există şi credinţa e o imensă iluzie, tot atât de adevărat e că în schimbul ei n-o să te procopseşti cu nimic. De ce să tragi şi pe altul în beznă? Oamenii nu vor adevăruri – cu care pe bună dreptate n-au ce face. Pe de altă parte, ale tale sunt şubrede, provizorii. Când eşti privit în ochi, cu o oarecare disperare ultimativă, şi ţi se cere în viaţa asta un răspuns, fii cinstit, cruţă-l, caută cel mai bun prilej de a o lua la fugă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu