Paul Ispas ilustreaza stralucit acea categorie de oameni speciali, care nu se poate adapta lumii in care traieste, situindu-se ( pe buna dreptate ) deasupra celorlalti, dar traind mai rau si mai dureros decit dinsii. Aceasta il face incapabil sa se adapteze, sa-si faca prieteni ( asa rai cum ii vedea dinsul! ), fiind obligat sa traiasca singur, izolat, impunindu-si inconstient o carantina pe termen nedefinit. Fostii colegi de scoala, vecinii, prietenii de joaca, il ocoleau, vorbeau prin spate sau isi bateau joc ( la vedere! ) de dinsul, asa cum se intimpla, de obicei, in asemenea situatii, cind cineva este considerat slab, neputincios, inadaptabil.
Partea proasta ( si, probabil, cea mai dramatica! ) era ca si femeile aveau aceeasi reticenta fata de dinsul, preferindu-i pe cei normali ( cu bunele si cu relele lor! ) decit pe cei inchisi, imposibil de descifrat. Celebra „ intuitie feminina” le juca, cel mai adesea, feste ( devenind victime sigure! ), dar nu conta ( preferau sa-si asume asemenea riscuri previzibile decit altceva!), iar lucru acesta il scotea din sarite. Fara indoiala, ( credea el ) lumea era facuta pe dos, era un haos, creditindu-i pe unii fara merite in dauna altora, merituosi, ca el. Si in acest punct, descoperea rautatea perversa ( sadica ) a oamenilor, a celor slabi de la natura, pentru care rautatea era ( mai presus, de dinsii ) o conditie esentiala a supravietuirii.
Dupa treizeci de ani de singuratate pentru Paul Ispas, perspectiva unui nou inceput ( la care visase dintoteauna! ) nu numai ca n-ar mai fi insemnat nimic, dar ar ar fi fost un dezastru, obligindu-l sa renunte la obisnuintele sale, la viata sa, la linistea aceea binefacatoare ( adesea durerosa), cu care se invatase si n-ar fi dat-o pentru nimic in lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu