Neia – pisica mea minune

Neia e mult spus. Se numeste Neia pentru ca „Nea” e mai urat de pronuntat atunci cand strigi dupa o pisica. Neia mea este alba toata si desigur ca acel cea special al ei nu sta in culoare sau in rasa, ci in propria ei fiinta. Neia mea este o pisica si acesta este lucru mare, caci se poarta adesea ca si un caine. Am primit-o de la un amic bun, ea fiind culeasa de pe campurile Bucurestiului, am primit-o cu multa dragoste, caci am zis sa ne facem un bine reciproc. Eu nu aveam cui sa-i ofer iubire, ea nu avea de la cine sa primeasca mancare. Neia a fost luata de prin frigul de afara si adusa in caldura casei mele din Bucuresti, unde stateam cu chirie. A fost adorabila de la inceput. A stiut ea bine sa se bage pe sub pielea noastra, a chiriasilor, a fost inteligenta, nici macar mizerie nu facea, iar cand suna cineva la usa era prima care mieuna sa ne anunte. Sa nu mai vorbim de energia pe care o imprastia in aer. Era jucausa nevoie mare, se alinta mai ceva ca un copil care vrea ciocolata, iar cand era vorba de somn, se baga in patura langa sufletul tau.

O pisica e mare lucru in casa omului, insa Neia era minunea. Cand am facut marea mutare in orasul natal, Neia a venit cu mine, cu tipete, cu miorlaituri, cu zgarieturi, cateva ore pe autocar, cat am mers. Insa au trecut toate cu bine si ne-am asezat la casa noastra, chiar daca si acolo s-au ivit alte necazuri. Ne-am imprietenit atat de bine incat nu-mi mai imaginam absenta ei. Era un fulg de nea, alba toata si ochii ei ciudati – unul maro – unul albastru te inrobeau cu iubire. Acum s-a pierdut si tot incerc sa o gasesc. S-a pierdut de casa ei si o vrea inapoi, stiind ca si ea ma cauta. Dar se pare ca nimeni nu e in stare sa imi ofere o alinare sau un gand bun ca se va intoarce. Eu totusi mai caut in continuare chiar daca pana acum au trecut cateva luni, eu mai caut si sper sa o gasesc.