Labirintul sentimentelor

ai ales să păşeşti pe o potecă îngustă, funestă şi lipsită de
eternul sentiment de compătimire care,sincer vorbind, prinsese
rădăcini lăuntrice în nobilul tău suflet.
iar şi iar începi să plângi,să urli,să mă strigi pe numele meu mic
şi mă rogi să-ţi suprim abilitatea de a iubi o durere platonică.
eşti speriat de întunericul care se vede în depărtare şi fugi,
intransigent, spre labirintul din care doar noi am cules stele.

efemer, da. Aşa a fost timpul care se încăpăţâna să lupte cu ego-ul
tău şi cu recalcitranţa mea. Dar timpul care zâmbea cu noi, cum a fost?
şiret. Odată ce am ieşit din labirint, ne-a părăsit pe amândoi. Deodată.
eşti pe drumul cel bun, ia-o la stânga şi ai grijă când treci pe lângă
saltimbancul cu nas roşu. Ultima oară ne-am pus să zburăm, mai ţii minte?
ăsta e nebun! mi-ai şoptit revoltat la urechea stângă.
gesticulează prea mult, am încercat să-ţi spun printre săruturi.

ia-o tot înainte, dar te rog să sari peste piatra pe care ne-am scris numele
şi pe care am făcut-o să ne implore să mai cântăm o dată despre iubire.

ăl mai greu o să-ţi fie când va trebui să înoţi prin oceanul în care
ne-am dezbrăcat de sentimente şi apa a devenit curcubeu.
âh, dacă acea splendidă stea de mare mai dansează cu valurile,
mai spune-i  încă o dată că e frumoasa, bine?

eşti mai curajos acum, când ne-am plimbat împreună îţi era frică şi
de un posibil decupaj în fluxul timpului care, de-altfel, tot de noi era făcut.

ai trecut repede,se pare, de locul în care mi-ai pus în mână un ,,Te iubesc”
evaziv şi mi-ai cerut să nu las niciodată cuvintele să dispară din palma mea
rece. Nu am vrut să fac asta, să ştii, dar după ce ai plecat vocalele s-au plictisit
imediat şi au fugit şi ele. Ce era de făcut? Nu puteam să oblig consoanele
bulversate să rămână şi să aştepte o utopie. Le-am lăsat să plece şi am încercat să
uit că au fost vreodată în palma mea. Doar am încercat. Se pune şi asta, nu-i aşa?
ia-o acum la dreapta pe lângă acel copac roşu, dar cere-ţi mai întâi scuze de la cuvinte.

echilibru. Asta nu am avut niciodată. Nu am ştiut să ascultăm ceea ce era esenţial şi
nici ceea ce sufletul nostru( căci pe atunci spiritele ni s-au metamorfozat
ireversibil,credeam,  într-un întreg candid) încerca în fiecare clipă să ne spună.
Ţii minte când ne-a spus că nu ştie pe cine să aleagă? E la tine acum? Cu mine sigur nu-i.

. Un punct a fost şi acea îmbrăţişare din spatele fântânii de cristal, dar luna
taciturnă a coborât suav în labirintul înnobilat de lumina emanată de noi şi
ne-a pus pe cap o coroană impozantă de virgule. S-au terminat, la un moment dat.
ia-o înainte şi fereşte-te de acea pisică belicoasă care, cu ochii ei de argint, ne-a
râs în faţă când i-am spus că suntem infinit. Pare inocentă şi graţioasă, dar ştii prea bine că
interiorul labirintului ascunde taine ştiute doar de acele sentimente pure. Cât de
bine crezi că le-am descifrat când am fost amândoi? Îţi spun eu, mai deloc.
absconse au fost sentimentele noastre, dar intensitatea lor rămâne un mister pentru mine.
linişte, vreau să-mi aud inima cum plânge de fericire... De ce nu aud nimic, niciodată?!

nu te lăsa păcălit de fantasmagoriile labirintului. Ele nu ştiu pe unde este ieşirea, doar
un suflet îndrăgostit ştie. Tu eşti făcut din cuvinte, dar cuvintele pot oare să se îndrăgostească?

eşti atât de aproape de final, atât de aproape să găseşti ieşirea de unul singur. Trist.

a  fost un vis, sau chiar ne-am mai plimbat din nou în labirintul nostru? Da, da, al nostru.
ţine  ochii închişi, nu vreau să vezi că ai ajuns la final, nu încă. Mai vreau să te văd un moment,
atât. Dacă te-aş ruga să deschizi ochii doar ca să citeşti prima literă din vorbele mele,
invers, de la coadă la cap, cum ne plăcea în trecut, ai face-o? Ai fi dispus să-ţi asumi acest risc?
Vrei? Fă-o pentru ceea ce obişnuiam să fim, fă-o şi apoi ieşi din labirint. Păşeşte pe iubire, iubitule !